ca niște mecanisme prin care vezi lumea
la persoana întâi

și în acea clipă
probabilitatea de a fi adevărate se lasă greu privirilor
de parcă ar refuza cu desăvârșire
să-și trădeze chipul înaintea unor oameni
cu ochi de hârtie

nu știu ce sunt atunci când tu învârți cheia
iar inima mea începe dintr-o dată
să bată
nu știu nici măcar de ce se rostogolesc degetele
într-un somn adânc unde
toate visele sunt învelite la fel
într-un plastic aruncat la voia întâmplării
pe un ecran alb

sunt doar un personaj rătăcit într-un bărbat tânăr
locuiesc în același trup cu tine
cea care răsucești timpul în inima mea de fier
și o asculți cum îți măsoară toate orele care au mai rămas
până când vine vremea să pleci
spre un alt lucru
cu un alt mecanism ruginit în locul gurii
de unde toate păcatele
nici nu mai știu
de ce ar trebui
să fugă